Micul meu Mowgli

Episodul 24

Dimineaţa asta mirosea a mare, a ceai de lămâie, a cafea. Era una dintre acele dimineţi desprinse din reclame. Ai fi aşteptat din moment în moment ca în imagine să apară vreun odorizant de interior sau o cutie cu vopsea lavabilă. Dar în imagine nu apăreau reclame.

El se trezea întotdeauna înaintea ei. Ea era leneşă, alintată. Avea scuza că se culca mai târziu decât el. Mult mai târziu. Aşa că se desprindea mai greu din visele de dimineaţă. Lăsa mai greu în urmă poveştile ţesute cu vrajă,  croşetate cu minuni, cu gust de nuci, gutui şi miere.

• Ştii ce mi-ar plăcea?
• Îhm…
• Ştii?
• Îhm… Dorm..

Viaţa ei nu încape într-o cutie

Episodul 23

Avea când şi când sentimentul că, dacă ar trebui să mobileze o casă cu lucrurile ei, n-ar reuşi. Fiindcă nu avea multe lucruri. Cărţi, un şevalet, sute de tuburi de culori, pensule, trei urşi din pluş şi zeci de fulare şi mănuşi. Cumva paradoxal, fiindcă ea ura iarna… Avea totuşi şi o pereche de patine pe gheaţă. Una peste alta, lucrurile astea ar fi încăput, poate, într-o cutie. O cutie mare. Ştia că, dacă s-ar fi ghemuit, ar fi încăput şi ea în cutie… Le-ar fi putut, deci, băga pe toate astea într-o cutie. Inclusiv pe ea.
Cu restul însă ce era de făcut? Unde ar fi băgat restul? Unde ar fi înghesuit tot ce nu încăpea în cutia asta mare?

Omul care m-a iubit cât cerul

Episodul 22

 

Cei mai grei ani sunt anii fără tine. Anii în care nu mă mai pot întoarce. Anii în care nu te mai pot vedea şi auzi.

 

Cei mai grei ani sunt anii în care realizez că am crescut. Că nu pot să mă urc în maşină ca să fug de toţi şi de toate, chiar şi de mine, pentru a ajunge, în cele din urmă, la tine. Numai şi numai la tine. Căci tu mă primeai mereu la fel, indiferent cât timp trecuse de când venisem ultima dată. Am crezut că dacă mă pot preface că timpul nu trece, am să reuşesc cumva să-l păcălesc. Am crezut naiv, prosteşte că am să te găsesc mereu.

Drumul care m-a găsit. Mereu, mereu

Episodul 21

„Drumul meu. Înainte şi înapoi. Şi din nou înainte. Oriunde m-aş afla. În fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare ceas, în fiecare vis. În fiecare rătăcire. În fiecare cădere. Şi am avut câteva căderi. În fiecare durere. Iar durerea revine la intervale regulate, uneori mai mare, mai grea, mai urâtă decât am crezut vreodată că pot suporta.

Şi eşti aici. Mereu aici. Mereu lângă mine. Mereu, mereu… Dincolo de timp, de ani, de anotimpuri. În cel mai nesuferit ger, în cea mai frumoasă dintre primăveri, în cea mai aşteptată vară. Şi eşti şi toamna. Atunci m-ai găsit.

Omul – iubire

Episodul 20

Să ierţi. Să adormi obosit, la finalul unei zile în care reproşurile nu şi-au avut rostul, o zi din aceea în care cuvintele par să nu te mai asculte, căzând în cascade. O zi în care sunt prea puţine grade şi prea puţine mâini calde. O zi în care ţi se face un pic frig.

Să dormi, să te trezeşti ca să iubeşti din nou acelaşi om, cu mai mult dor. Până când, până unde? Mereu, fără cale de întoarcere. Drumurile sunt acum doar înainte, nu şi înapoi. Să iubeşti omul care, fără să vrea, fără să vrei, s-a mutat cu totul în inima ta. Cu zgomot, cu tăceri, cu prezenţe, cu absenţe, dărâmând zidurile ca să se facă lumină şi spărgând liniştea în cioburi mii şi mii. Omul care a adus în tine furtuna ca să se facă totuna cu ea. Omul care a redesenat totul. Care a bătut la uşa viselor tale şi care şi-a făcut culcuş în ele. Şi care nu mai pleacă niciodată. Nici nu mai vrea, nici nu mai poate. Nici tu nu mai vrei. Nici n-ai putea. Căci e aici, acum, e visul şi medicamentul, e ţărmul şi e totul. E omul-iubire, de dincoace şi de dincolo, e acum şi e mereu.

Spune-mi, cum se iubeşte?

Episodul 19

 

–      Mi-a fost dor de tine…

–      Şi-n somn?

–      Şi-n somn… Sau mai ales în somn…

 

Şi-n somn îi era dor de el. Şi în vis. Şi-n bine. Şi-n durere. Numai în fericire nu-i ducea dorul. Fiindcă fericirea era el. Ciudat cum conceptele care ne par abstracte, stările pe care nu le putem atinge înseamnă, uneori, un om.

A visat că a întrebat-o cum vrea să o iubească.

„ – Cum vrei să te iubesc? În câmp de păpădie? Să fac din cer o pătură? Cum se iubeşte? Cu ce viteză? Pentru cât timp? Cu câte mâini? Cu câte inimi? În câte dimineţi? În câte zile? În câte nopţi? Cu câtă foame, cu câtă sete de tine? Cu cât dor? Spune-mi, cum se iubeşte? În câte căni de cafea? Pe care dintre drumuri? În pauza câtor respiraţii? În câte căderi? În câte ridicări? Spune-mi, te rog? Cum se iubeşte? Ca într-un carusel? Ca pe-un copil să te iubesc? Ca pe-o comoară ascunsă? Ca pe-o prăjitură cu vişine, coaptă în casă? În ploaie de vară? În ger? În zăpadă? Cum se iubeşte?

–      Nu ştiu cum se iubeşte. N-am niciun îndreptar, niciun ghid despre asta… Ştiu doar cum mă iubeşti tu. Şi cum te iubesc eu.

–      Cum?

–      Fără cale de întoarcere”.

Nici acum nu ştiu

Episodul 18

Nici acum nu ştiu cum faci ca macii să înflorească în miez de iarnă. Nici acum nu ştiu de ce am senzaţia că am mâncat lalele galbene. Sau de ce pielea ta are gust de tort de ciocolată. De ce am uneori, brusc, impresia că aş încerca toate mirodeniile, toate aromele, toate condimentele lumii. Sau că aş mânca în continuu caise confiate.

Nu înţeleg de ce vii şi pleci şi iar vii şi iar pleci, fără să pleci, de fapt, niciodată. Pentru că eşti cu mine mereu. Chiar şi atunci când n-am cum să te-ating sau să te văd. Şi nici nu ştiu de ce tot fugi, de cine te ascunzi, cu cine te tot joci de-a baba oarba. Şi ştii de ce? Fiindcă şi dac-ai să pleci, tu tot aici rămâi. Ca să-mi legi visele cu fundă, să-mi picuri dimineţile în somn, să-mi fii şi ceas, dar şi busolă, termometru şi medicament.

Asta i-ar fi spus în dimineaţa asta. Dar ea abia acum se trezea, cu visul încă pe pleoape, întinzându-se leneş de parcă timpul n-ar mai fugi.

–         Mi-a fost dor de tine…

–         Şi-n somn?

–         Şi-n somn… Sau mai ales în somn…

Nu ştiu

Episodul 25

Nu mai ştiu cum e fără tine. Dar nici cu tine nu ştiu cum e. Nu ştiu care dintre jumătăţi eşti. Cea plină sau cea goală. Nu ştiu dacă eşti consoană sau vocală. Eşti dimineaţă, dar aş vrea să-mi fii şi noapte. Şi miez de zi, silaba de la mijloc, struguri negri fără sâmburi. Şi cremă de zahăr ars.

Nu ştiu de ce mergi uneori lângă mine. De ce respiri uneori în ritmul meu.

Să se verse-n cuvinte

Episodul 24

Obişnuia uneori să tragă sertarul de jos al biroului şi să-şi aşeze piciorul drept acolo. Uneori le punea pe-amândouă. Regreta că nu putea să intre cu totul în sertar atunci când n-avea chef de nimeni, când tânjea după puţină linişte, când toate sunetele lumii păreau să ajungă la el pentru a-i sparge starea de calm în mii şi mii de bucăţi. Prea multe, prea repede, prea tare. N-avea lipici să lipească bucăţile astea. Nici timp. Nici poftă.

Ar fi tras puţin obloanele peste după amiaza asta. Să se facă puţin semi-întuneric. Nu vroia să se ascundă. Vroia doar să se uite puţin la viaţa lui, la povestea celor treizeci şi ceva de ani ai săi, dar fără ca ea să fie lângă el. Era, fără îndoială, cea mai mare slăbiciune a lui şi-l destabiliza în orice gând. De multe ori în orice gest. Acum vroia să vadă praful care s-a aşternut peste tăceri, peste ziua de ieri, peste telefoanele pe care nu le-a mai dat, peste cuvintele pe care nu le-a mai spus ori scris. Vroia nu neapărat să calculeze, ci să pună în balanţă, aşa cum o făcea de-atâtea ori. Niciodată n-a ştiut să spună dacă pierde sau dacă, din contră, câştigă. Ce dacă! Lui nu-i plăcea să pună diagnostice. Pentru asta există medici.

Ea vroia să-şi permită – aşa cum o spusese de câteva ori – doar marile iubiri, la pachet cu clişeele lor, poveştile întregi, fără episoade lipsă.

El vroia povestea golită de clişee, curăţată de tăceri, umplută, în schimb, de culori. Toate culorile, fără economie, fără reguli. Culorile! Dar nu într-o ordine anume, forţată, ci în ordinea lor, naturală, firească. Ordinea care curge, ordinea care amestecă, aceea care îmbină. Nu vroia un episod, le vroia, şi el, pe toate. Şi pe cele alb – negru, şi pe alea sepia, şi pe cele color. Vroia să scoată cuvintele la soare, dar nu pentru că trebuia, pentru că asta făceau prietenii şi cunoscuţii lor, ci fiindcă ele, cuvintele, nu mai aveau loc în sertare. Nu mai stăteau în buzunare şi între cutele cămăşilor. Vroiau în lumină, în verde, albastru, turquoise. În cacao cu lapte. În aici şi acum. În faţa de pernă. În frământări. În nervi. În de ce-uri? şi dincolo de ele. Ar fi ridicat, apoi, obloanele. Ca să lase culorile să se verse-n cuvinte.

Cortul cu poveşti

Episodul 23

Azi am purtat cămaşa aia care-ţi plăcea ţie. Aia despre care obişnuiai să spui că se calcă uşor. Aia pe care am îmbrăcat-o într-una din ultimele ocazii în care am împărţit doar noi doi apartamentul. Ştiu că te gândeai că nu mai sunt „cât o lingură de lemn“, ca atunci când a venit mama cu mine de la spital. Ştiu că te gândeai că m-ai crescut frumos. Ştiu că ţi-ai fi dorit să-ţi spun mai des „te iubesc“. Preferam, atunci, necuvintele. Azi nu ştiu ce prefer.

Ştiu că ştiai, totuşi, cât trebuie să te iubesc. Până la cer şi înapoi şi din nou, şi din nou, şi din nou. N-am obosit niciodată iubindu-te. N-aveam cum…