Omul – iubire

Episodul 20

Să ierţi. Să adormi obosit, la finalul unei zile în care reproşurile nu şi-au avut rostul, o zi din aceea în care cuvintele par să nu te mai asculte, căzând în cascade. O zi în care sunt prea puţine grade şi prea puţine mâini calde. O zi în care ţi se face un pic frig.

Să dormi, să te trezeşti ca să iubeşti din nou acelaşi om, cu mai mult dor. Până când, până unde? Mereu, fără cale de întoarcere. Drumurile sunt acum doar înainte, nu şi înapoi. Să iubeşti omul care, fără să vrea, fără să vrei, s-a mutat cu totul în inima ta. Cu zgomot, cu tăceri, cu prezenţe, cu absenţe, dărâmând zidurile ca să se facă lumină şi spărgând liniştea în cioburi mii şi mii. Omul care a adus în tine furtuna ca să se facă totuna cu ea. Omul care a redesenat totul. Care a bătut la uşa viselor tale şi care şi-a făcut culcuş în ele. Şi care nu mai pleacă niciodată. Nici nu mai vrea, nici nu mai poate. Nici tu nu mai vrei. Nici n-ai putea. Căci e aici, acum, e visul şi medicamentul, e ţărmul şi e totul. E omul-iubire, de dincoace şi de dincolo, e acum şi e mereu.