Omul care m-a iubit cât cerul

Episodul 22

 

Cei mai grei ani sunt anii fără tine. Anii în care nu mă mai pot întoarce. Anii în care nu te mai pot vedea şi auzi.

 

Cei mai grei ani sunt anii în care realizez că am crescut. Că nu pot să mă urc în maşină ca să fug de toţi şi de toate, chiar şi de mine, pentru a ajunge, în cele din urmă, la tine. Numai şi numai la tine. Căci tu mă primeai mereu la fel, indiferent cât timp trecuse de când venisem ultima dată. Am crezut că dacă mă pot preface că timpul nu trece, am să reuşesc cumva să-l păcălesc. Am crezut naiv, prosteşte că am să te găsesc mereu.

Cei mai grei ani sunt anii în care mă prăbuşesc în mine, în care mă tăvălesc de durere şi-n care nu te mai pot suna ca să-mi spui că mă iubeşti cât cerul. Nu-ţi mai pot promite nimic. Nici măcar că voi fi, voi căuta să fiu un om bun. Pentru că nu mai ştiu cine sunt.

 

Caut mereu, mereu, mereu, fără să obosesc vreun moment, omul copilăriei mele, acela care m-a iubit cât cerul.

 

Ce ţi-aş mai putea spune acum? Că am învăţat, la rândul meu, să iubesc necondiţionat? C-am învăţat să dăruiesc fără limite? Că am ieşit din fiecare colivie? Că-ţi mulţumesc pentru tot, în fiecare zi, în fiecare gând? E prea puţin…

 

Omul care m-a iubit cât cerul nu mai e… Mi-a lăsat moştenire o dragoste mare cât pentru o viaţă şi o copilărie plină de vise, de povestiri în rame, de dulceţuri şi prăjituri cu bucăţi din suflet. Omul acesta m-a învăţat cum e să iubesc cât cerul.