"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

Micul meu Mowgli

Episodul 24

Dimineaţa asta mirosea a mare, a ceai de lămâie, a cafea. Era una dintre acele dimineţi desprinse din reclame. Ai fi aşteptat din moment în moment ca în imagine să apară vreun odorizant de interior sau o cutie cu vopsea lavabilă. Dar în imagine nu apăreau reclame.

El se trezea întotdeauna înaintea ei. Ea era leneşă, alintată. Avea scuza că se culca mai târziu decât el. Mult mai târziu. Aşa că se desprindea mai greu din visele de dimineaţă. Lăsa mai greu în urmă poveştile ţesute cu vrajă,  croşetate cu minuni, cu gust de nuci, gutui şi miere.

  • Ştii ce mi-ar plăcea?
  • Îhm…
  • Ştii?
  • Îhm… Dorm..

Ştia că îl aude chiar şi atunci când doarme. Că-i simte fiecare respiraţie pe piele, fiecare tresărire.

  • Mi-ar plăcea să nu mai vină niciodată toamna. Nici iarna.
  • Dar ţie îţi plac iarna, ploaia, plimbările în ger. Adori luna septembrie. Apoi, octombrie…
  • .. Mi-ar plăcea să nu mai fie niciodată frig pentru tine. Ca să dormi mereu goală. Să fii mereu bronzată. Să fii micul meu Mowgli.
  • Mowgli e băieţel, nu-mi place să-mi spui aşa, ştii…
  • Să rămâi şi peste an Mowgli cu pielea bronzată şi mereu caldă. Să nu mai ai niciodată mâinile şi picioarele reci. Să nu mai tremuri. Şi nu doar să dormi goală, dar să umbli prin casă goală…
  • Eu?
  • Da, tu. Să te uiţi la filme cu Jean Reno şi să mănânci prăjituri şi torturi de ciocolată.
  • Vrei să mă îngraşi?
  • Vreau să fii fericită. Fără nervi. Fără stress. Fără plâns. Fără să mai visezi urât.
  • Sunt fericită. Şi să ştii că şi oamenii fericiţi au, când şi când, coşmaruri.
  • Cum spuneam… Şi fără fobii.
  • Aici e mai greu. Prea greu…
  • O să lucrăm împreună, o să vezi.

Pe el îl iubea cel mai mult şi mai mult. Cât cerul de mult. Mereu, mereu.

Vecinii de deasupra se certau iar. De fiecare dată când ea ridica vocea la el câinele lor, un beagel grăsun, adorabil lătra. Câinii simt oamenii buni. Iar vecina de deasupra era o acritură needucată. O ţaţă cu unghii cu model animal print.abracadabra

IMG_2875

Episodul 23

Avea când şi când sentimentul că, dacă ar trebui să mobileze o casă cu lucrurile ei, n-ar reuşi. Fiindcă nu avea multe lucruri. Cărţi, un şevalet, sute de tuburi de culori, pensule, trei urşi din pluş şi zeci de fulare şi mănuşi. Cumva paradoxal, fiindcă ea ura iarna… Avea totuşi şi o pereche de patine pe gheaţă. Una peste alta, lucrurile astea ar fi încăput, poate, într-o cutie. O cutie mare. Ştia că, dacă s-ar fi ghemuit, ar fi încăput şi ea în cutie… Le-ar fi putut, deci, băga pe toate astea într-o cutie. Inclusiv pe ea.
Cu restul însă ce era de făcut? Unde ar fi băgat restul? Unde ar fi înghesuit tot ce nu încăpea în cutia asta mare?

Unde-ar fi pus lanternele şi lanternuţele pe care le poartă la ea, din cauza fricii de întuneric? Dar toate fricile care făceau parte din ea? Pe ele unde le-ar fi înghesuit, cu riscul de a le şifona? Da, ar fi renunţat la frici oricând, dar ele nu să dădeau duse. Poate nu încă.

Unde ar fi pus păpuşile Matrioşka? Dar zilele şi nopţile? Mai ales nopţile nedormite… Unde şi-ar fi aşezat mâna stângă, care uneori o doare din cauza vremii şi pe care nu o folosea la cărat? Nu putea duce cu ea mai mult de două kilograme.

Unde şi-ar fi pus busola? Eh, aici, da, era o problemă. Căci busola era el. Era omul-iubire. Omul în dreptul căruia acul de ceas care indica dorul alerga mereu, mereu, mereu ca un nebun. „Dacă ţi-e dor, înseamnă că iubeşti”. Aşa i-a spus busola. Iar ei îi era întotdeauna dor.

Unde ar fi băgat culcuşul în care păstrase amintirile? Vii, atât de colorate, atât de puternice. Aveau chiar şi mirosuri, arome… Păreau cumva imemoriale. Dar ele erau toată viaţa ei. Copilăria. Jumătate din copilărie era ca-n filmele americane, jumătate, ca-n alea româneşti. Ar fi vrut să păstreze doar jumătatea americană. În cea românească erau încă nişte lacrimi pe care nu le mai dorea. De fapt, nu şi le dorise niciodată.

Dar inima? Pe aceasta unde-ar fi băgat-o? Inima în care erau bunica şi prietenii şi fratele ei? Aşteptările? Şi fugile, revenirile? Atacurile de panică?

Omul-iubire de care îi este mereu dor, omul care-i este nordul şi sudul n-avea loc în cutie. Nici bunica, fratele, prietenii, oamenii frumoşi care-au venit în sufletul ei şi n-au mai plecat nu încăpeau. Şi nici inima nu avea loc. Inimile n-au loc în cutii. În nicio cutie, oricât ar fi fost aceasta de mare. Şi oricum ea n-ar pleca nicăieri, niciodată.
Fiindcă tot ce contează este aici.

Episodul 22

 

Cei mai grei ani sunt anii fără tine. Anii în care nu mă mai pot întoarce. Anii în care nu te mai pot vedea şi auzi.

 

Cei mai grei ani sunt anii în care realizez că am crescut. Că nu pot să mă urc în maşină ca să fug de toţi şi de toate, chiar şi de mine, pentru a ajunge, în cele din urmă, la tine. Numai şi numai la tine. Căci tu mă primeai mereu la fel, indiferent cât timp trecuse de când venisem ultima dată. Am crezut că dacă mă pot preface că timpul nu trece, am să reuşesc cumva să-l păcălesc. Am crezut naiv, prosteşte că am să te găsesc mereu.

 

Cei mai grei ani sunt anii în care mă prăbuşesc în mine, în care mă tăvălesc de durere şi-n care nu te mai pot suna ca să-mi spui că mă iubeşti cât cerul. Nu-ţi mai pot promite nimic. Nici măcar că voi fi, voi căuta să fiu un om bun. Pentru că nu mai ştiu cine sunt.

 

Caut mereu, mereu, mereu, fără să obosesc vreun moment, omul copilăriei mele, acela care m-a iubit cât cerul.

 

Ce ţi-aş mai putea spune acum? Că am învăţat, la rândul meu, să iubesc necondiţionat? C-am învăţat să dăruiesc fără limite? Că am ieşit din fiecare colivie? Că-ţi mulţumesc pentru tot, în fiecare zi, în fiecare gând? E prea puţin…

 

Omul care m-a iubit cât cerul nu mai e… Mi-a lăsat moştenire o dragoste mare cât pentru o viaţă şi o copilărie plină de vise, de povestiri în rame, de dulceţuri şi prăjituri cu bucăţi din suflet. Omul acesta m-a învăţat cum e să iubesc cât cerul.inima

Fluturii sunt liberi

Episodul 21

„Drumul meu. Înainte şi înapoi. Şi din nou înainte. Oriunde m-aş afla. În fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare ceas, în fiecare vis. În fiecare rătăcire. În fiecare cădere. Şi am avut câteva căderi. În fiecare durere. Iar durerea revine la intervale regulate, uneori mai mare, mai grea, mai urâtă decât am crezut vreodată că pot suporta.

Şi eşti aici. Mereu aici. Mereu lângă mine. Mereu, mereu… Dincolo de timp, de ani, de anotimpuri. În cel mai nesuferit ger, în cea mai frumoasă dintre primăveri, în cea mai aşteptată vară. Şi eşti şi toamna. Atunci m-ai găsit.

Eu nu mi-am căutat drumul. M-a căutat el pe mine. Ca să mă-nveţe culorile. Şi râsul. Şi dorul. Şi fluturii. Dimineţile. Trezitul devreme. Fericirea. Ca să învăţ să merg. Să învăţ să nu mă mai tem. Să mă ridic pe vârfuri. Să adun piesele din mine şi să mă construiesc. Iar el, drumul, să fie mereu sub tălpile mele. Pământul şi cerul meu. Ochii ochilor mei şi sufletul din sufletul meu. Ca să mă mir că sunt, că eşti…

Mulţumesc! Mereu, mereu…”.

Ce faci?

Îhm?

Ce faci, întreb…

Scriu, citesc, scriu…

Personajele lui nu aveau nume. Pentru că nu aveau nevoie de nume. Erau el şi ea. Bunica lui. Prietenii lor. Grupul lor de terapie cu muzică şi hohote de râs.

„Eu nu mi-am căutat drumul. M-a căutat el. Şi m-a găsit”.Image

Oaaac, oaaac!

Image

“Du-mă, fericire-n sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele!”

Omul – iubire

Episodul 20

Să ierţi. Să adormi obosit, la finalul unei zile în care reproşurile nu şi-au avut rostul, o zi din aceea în care cuvintele par să nu te mai asculte, căzând în cascade. O zi în care sunt prea puţine grade şi prea puţine mâini calde. O zi în care ţi se face un pic frig.

Să dormi, să te trezeşti ca să iubeşti din nou acelaşi om, cu mai mult dor. Până când, până unde? Mereu, fără cale de întoarcere. Drumurile sunt acum doar înainte, nu şi înapoi. Să iubeşti omul care, fără să vrea, fără să vrei, s-a mutat cu totul în inima ta. Cu zgomot, cu tăceri, cu prezenţe, cu absenţe, dărâmând zidurile ca să se facă lumină şi spărgând liniştea în cioburi mii şi mii. Omul care a adus în tine furtuna ca să se facă totuna cu ea. Omul care a redesenat totul. Care a bătut la uşa viselor tale şi care şi-a făcut culcuş în ele. Şi care nu mai pleacă niciodată. Nici nu mai vrea, nici nu mai poate. Nici tu nu mai vrei. Nici n-ai putea. Căci e aici, acum, e visul şi medicamentul, e ţărmul şi e totul. E omul-iubire, de dincoace şi de dincolo, e acum şi e mereu.

Image