"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

Să se verse-n cuvinte

Episodul 24

Obişnuia uneori să tragă sertarul de jos al biroului şi să-şi aşeze piciorul drept acolo. Uneori le punea pe-amândouă. Regreta că nu putea să intre cu totul în sertar atunci când n-avea chef de nimeni, când tânjea după puţină linişte, când toate sunetele lumii păreau să ajungă la el pentru a-i sparge starea de calm în mii şi mii de bucăţi. Prea multe, prea repede, prea tare. N-avea lipici să lipească bucăţile astea. Nici timp. Nici poftă.

Ar fi tras puţin obloanele peste după amiaza asta. Să se facă puţin semi-întuneric. Nu vroia să se ascundă. Vroia doar să se uite puţin la viaţa lui, la povestea celor treizeci şi ceva de ani ai săi, dar fără ca ea să fie lângă el. Era, fără îndoială, cea mai mare slăbiciune a lui şi-l destabiliza în orice gând. De multe ori în orice gest. Acum vroia să vadă praful care s-a aşternut peste tăceri, peste ziua de ieri, peste telefoanele pe care nu le-a mai dat, peste cuvintele pe care nu le-a mai spus ori scris. Vroia nu neapărat să calculeze, ci să pună în balanţă, aşa cum o făcea de-atâtea ori. Niciodată n-a ştiut să spună dacă pierde sau dacă, din contră, câştigă. Ce dacă! Lui nu-i plăcea să pună diagnostice. Pentru asta există medici.

Ea vroia să-şi permită – aşa cum o spusese de câteva ori – doar marile iubiri, la pachet cu clişeele lor, poveştile întregi, fără episoade lipsă.

El vroia povestea golită de clişee, curăţată de tăceri, umplută, în schimb, de culori. Toate culorile, fără economie, fără reguli. Culorile! Dar nu într-o ordine anume, forţată, ci în ordinea lor, naturală, firească. Ordinea care curge, ordinea care amestecă, aceea care îmbină. Nu vroia un episod, le vroia, şi el, pe toate. Şi pe cele alb – negru, şi pe alea sepia, şi pe cele color. Vroia să scoată cuvintele la soare, dar nu pentru că trebuia, pentru că asta făceau prietenii şi cunoscuţii lor, ci fiindcă ele, cuvintele, nu mai aveau loc în sertare. Nu mai stăteau în buzunare şi între cutele cămăşilor. Vroiau în lumină, în verde, albastru, turquoise. În cacao cu lapte. În aici şi acum. În faţa de pernă. În frământări. În nervi. În de ce-uri? şi dincolo de ele. Ar fi ridicat, apoi, obloanele. Ca să lase culorile să se verse-n cuvinte.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: