Cortul cu poveşti

Episodul 23

Azi am purtat cămaşa aia care-ţi plăcea ţie. Aia despre care obişnuiai să spui că se calcă uşor. Aia pe care am îmbrăcat-o într-una din ultimele ocazii în care am împărţit doar noi doi apartamentul. Ştiu că te gândeai că nu mai sunt „cât o lingură de lemn“, ca atunci când a venit mama cu mine de la spital. Ştiu că te gândeai că m-ai crescut frumos. Ştiu că ţi-ai fi dorit să-ţi spun mai des „te iubesc“. Preferam, atunci, necuvintele. Azi nu ştiu ce prefer.

Ştiu că ştiai, totuşi, cât trebuie să te iubesc. Până la cer şi înapoi şi din nou, şi din nou, şi din nou. N-am obosit niciodată iubindu-te. N-aveam cum…

Era unul din momentele alea în care-l durea stomacul de dor. Dorul de bunica lui. Acelaşi. Cel care creştea odată cu anii lui frumoşi.

Cât de dor îţi este?

Nu ştiu. Treizeci şi ceva de ani de dor? Pot să măsor aşa? Pot să cântăresc aşa?

Poţi să-l măsori cum vrei tu. Dar asta e toată viaţa ta, anii ăştia…

Niciodată n-o să fie prea mult… Niciodată nu e prea mult dor.

Şi-ar fi luat o vacanţă. O vacanţă din aceea ca-n copilărie. Când pierdea noţiunea timpului, pentru că nu mai ştia exact dacă e miercuri sau vineri. O vacanţă în care nu mai numeri orele. Le laşi să se scurgă leneşe, aproape nesimţite. Fără să-ţi pese prea mult. Vroia o vacanţă chiar şi dacă n-ar fi plecat nicăieri. Simţea nevoia să se scoată puţin din priză, să-şi pună acumulatorii la încărcat, să se şteargă de praf, să se scuture într-un fel de tot ce-l apăsa, de tot ce l-a sufocat pân-acum.

Să-şi improvizeze un cort în cameră, în mijlocul dormitorului. Unul din acelea din cearşafuri albe. Să ia cu el în cort veioza aia mică, de culoarea piersicii, şi să facă umbre pe pereţi cu mâinile, imaginând poveşti cu fragmente de vis, cu bucăţele de dimineţi, cu litere de dor, cu gust de zmeură şi mure. Imposibila vacanţă, în cortul cu poveşti.