Drumul care m-a găsit. Mereu, mereu

Episodul 21

„Drumul meu. Înainte şi înapoi. Şi din nou înainte. Oriunde m-aş afla. În fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare ceas, în fiecare vis. În fiecare rătăcire. În fiecare cădere. Şi am avut câteva căderi. În fiecare durere. Iar durerea revine la intervale regulate, uneori mai mare, mai grea, mai urâtă decât am crezut vreodată că pot suporta.

Şi eşti aici. Mereu aici. Mereu lângă mine. Mereu, mereu… Dincolo de timp, de ani, de anotimpuri. În cel mai nesuferit ger, în cea mai frumoasă dintre primăveri, în cea mai aşteptată vară. Şi eşti şi toamna. Atunci m-ai găsit.

Eu nu mi-am căutat drumul. M-a căutat el pe mine. Ca să mă-nveţe culorile. Şi râsul. Şi dorul. Şi fluturii. Dimineţile. Trezitul devreme. Fericirea. Ca să învăţ să merg. Să învăţ să nu mă mai tem. Să mă ridic pe vârfuri. Să adun piesele din mine şi să mă construiesc. Iar el, drumul, să fie mereu sub tălpile mele. Pământul şi cerul meu. Ochii ochilor mei şi sufletul din sufletul meu. Ca să mă mir că sunt, că eşti…

Mulţumesc! Mereu, mereu…”.

Ce faci?

Îhm?

Ce faci, întreb…

Scriu, citesc, scriu…

Personajele lui nu aveau nume. Pentru că nu aveau nevoie de nume. Erau el şi ea. Bunica lui. Prietenii lor. Grupul lor de terapie cu muzică şi hohote de râs.

„Eu nu mi-am căutat drumul. M-a căutat el. Şi m-a găsit”.