"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

Mai multe cuvinte

Episodul 9

 „Nu mi-am imaginat că-mi voi înghesui din nou viaţa într-o geantă, că voi pleca atât de repede…”. Spuse asta cu voce tare, deşi ştia că nu-i nimeni care să-l audă, cu atât mai puţin să-l asculte. Şi, totuşi, ea l-a auzit… Nu i-a răspuns niciodată. Poate că, pe undeva, a ştiut că se va întoarce. La fel de trist, la fel de vesel, cu bluza-n dungi de marinar, la fel de calm şi cu acelaşi dor nebun de marea lui. Pentru că da, marea asta era „a lui”. Aşa le plăcea uneori să glumească. Iar ea, neştiind nici până la vârsta asta să înoate, îi spunea că-i împrumută lui marea ei, până atunci când va şti să înoate fără niciun ajutor, fără niciun sprijin.

„Nu mi-am imaginat că-mi voi înghesui din nou viaţa într-o geantă, că voi pleca atât de repede”. Era unul dintre aşa numitele citate preferate de ea. Îl cita pe el. Pe vremea când a spus asta el nu-şi găsise încă locul, alerga după o casă în oricare altă parte decât acolo unde era, de fapt, acasă.

În dimineaţa asta, când a avut o nouă cădere de calciu, îşi călca o cămaşă. Cămaşa roz. Ciudat cum, de fiecare dată când călca această cămaşă roz se gândea la „Alice în Ţara Minunilor”. Era departe de a fi una dintre lecturile ei preferate. Cu toate astea, în minte îi reveneau des pasaje din carte. Mai cu seamă atunci când era bolnavă sau când se trezea zâmbind, încercând să păstreze cât mai mult posibil starea aia de calm dulce, pe care, cel puţin aparent, nimic n-o poate perturba.

Numai că această cădere de calciu care, aşa cum constatase în ultimul an, părea să revină la două, trei luni, o smulse cu totul din lumea lui Alice. Şi se simţi neputincioasă, singură. Uneori putea păcăli oamenii cu privire la starea sa. Zâmbea fără prea mare efort atunci când era îngrozitor de supărată, tristă sau speriată. Îşi dorise încă din copilărie să păcălească astfel şi durerile… Atâta doar că nu găsise altă cale decât pastilele. Iar pastilele au devenit, în timp, din ce în ce mai puternice.

Împotriva acestei dureri simţea că are nevoie de o armată de pastile, de un pluton de soldăţei care să lupte în corpul ei pentru ca ei să-i fie bine. Sau, poate cel mai potrivit, ar fi avut nevoie de bunica ei, de acea parte din copilărie, pierdută în urmă cu vreo doi ani, care reuşea să şteargă orice urmă de supărare sau de suferinţă din curcubeul zilelor sale. Avea, în schimb, nişte pereţi piersicii, un buchet de liliac pe masă, calculatorul deschis şi telefonul în mână. L-ar fi putut suna, să-i spună că-i e rău, să vină de la birou, eventual cu un medic. Dar s-a temut de faptul că ar fi început să plângă la telefon, or, atunci când plângea, nimeni nu mai înţelegea ce vrea să spună. Aşa că n-a mai sunat.

I se părea că e un soi de bizarerie modul în care corpul uman, construit din reţelele atâtor vene şi vinişoare, centri nervoşi şi organe, ţesuturi şi sânge, toate pulsând atât de personal şi de aproape te trădează, fără ruşine, cu prima durere. Te înşeală ca o soţie infidelă, fără pudoare, cu primul venit. Prima durere, puternică, e drept, şi auzi din nou „au!”. Acelaşi „au!” din copilărie, în pofida anilor care-au trecut de când îşi julea genunchii, de când îşi rupea piciorul pentru că a vrut să zboare, iar pentru asta a sărit de la înălţime, de când îşi luxa mâna în timpul primei plimbări cu rolele. Acest „au!” suferise, în timp, doar o schimbare de timbru vocal. Vocea ei era acum mai matură. Dar chiar şi aşa nu se cenzura nicio clipă atunci când spunea „au!!!”. Îi venea să urle de durere, să se urce pe bloc şi de-acolo să zboare, să meargă în picioarele goale pe stradă, iar în tălpi să-i intre toate pietricelele şi cioburile. Astea erau comprimate într-un „au” care revenea obsesiv.

Dar în momentele astea suferea mai ales pentru că se gândea la geanta în care, probabil, ar trebui să-şi înghesuie şi ea viaţa şi să plece altundeva. Sau… Nu, nu! Ea n-ar înghesui-o. Ea ar aranja-o frumos. Ar călca la dungă toate amintirile, le-ar compartimenta pe sertare şi sertăraşe, ar pune pe umeraş cele mai frumoase momente, ar imortaliza zâmbetul celor mai dragi oameni de lângă ea. I-ar fi plăcut să aibă curaj să plece. Să schimbe ceva, să rearanjeze culorile din curcubeu. Să orânduiască, de la început, şi oamenii pe care-i purta în suflet. Să-şi permită doar marile iubiri, la pachet cu clişeele lor, poveştile întregi, fără episoade lipsă. Avea, însă, acest sentiment că deţine toate piesele unui joc puzzle, dar că nu le poate asambla. Că are încă nevoie de timp pentru a pune cap la cap toate secvenţele, toate silabele, toate propoziţiile spune şi nespuse. Poate că, totuşi, îi lipseau cele care nu s-au spus. Poate că de ele avea nevoie.

Când a ajuns acasă, văzu lângă fotoliul din piele o geantă goală. Nu s-a putut abţine şi a întrebat-o:

–         Ce faci cu ea? Pleci undeva? Plecăm?

–         Nu, nu…

–         Atunci?

–         Am vrut doar să fac curăţenie în curcubeu.

–         Aha… Şi ce-a ieşit?

–         Nimic. Doar puţin praf. Culorile sunt încă la locul lor. Dar au nevoie de mai multe cuvinte…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: