Un desen cu riduri

Episodul 14

Camera lor părea o frântură dintr-un vis: ordine-dezordine, dorinţă, curiozitate, fragmente de nesomn, scenarii neterminate, cărţi lenevind pe pervazul geamului, în soarele rece al începutului de iarnă, cămăşi adunate grămadă pentru a fi călcate, pături moi de lână, călduroase, ceşti de cafea şi poveşti din sâmburi de dor.

Iar ea se gândea la momentul ăsta frumos. Îl frământa, îl întorcea pe toate părţile. Se gândea la dimineaţa asta pe care ar fi imortalizat-o, ar fi cocoţat-o în buzunarul de la piept, să-i stea deasupra inimii. Nu-i aşa c-aş opri timpul în loc, din egoism, de dor, de frică, pentru ca noi să rămânem fideli prezentului, adevărului? Pentru ca noi să ne rămânem fideli nouă? Nu-i aşa că aş urma povestea asta până la capătul lumii?

 În bucătărie mirosea a pâine prăjită. Arsă, de fapt. În casă se auzeau doar paşii ei alintaţi, ghicind urmele paşilor lui, suspendaţi undeva între visul din somn şi ziua asta care se încăpăţâna să înceapă prea devreme, sufocând în treacăt clipa în care vraja e încă aici, înainte de a fi înghiţită, ca o pastilă, cu o cafea mare, amară, perfectă. Lumina se cerne cu zgârcenie peste blocurile din cartier. Sfârşit de noiembrie şi miroase a iarnă.

După momentele astea se succed inerentele compromisuri mărunte ale fiecărei zile, nervii de la semafor, dezgustul faţă de funcţionari nesimţiţi, scârba faţă de golanii din platourile televiziunilor, pofta nebună de ciocolată, durerea de cap, frigul care pătrunde în oase, telefoane şi sms-uri, mail-uri, o cronică de carte, eventual un concert, o dezamăgire care doare, riduri recente descoperite sub ochii lui. Sunt cele pe care le desenează timpul, dar care nu dor.