"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

Constanţa, mon amour

A fost odată o prea frumoasă fată, „mândră-n toate cele”. Aiurea! A fost odată o fată frumoasă şi atât. Mai mult, fata asta risca să devină urâtă. Foarte urâtă! De-a dreptul hidoasă. Vorbesc despre Constanţa, acest oraş „împănat” de paradoxuri, marcat de stigmatul unor interese absconse, meschine. Constanţa, ca depozitar al unor valori culturale unice, dar care nu par să prezinte cine ştie ce interes pentru cei cărora ar trebui să le pese. Oraşul – Turn Babel, în care convieţuiesc paşnic mai multe etnii, în care totul se desfăşoară sub amprenta presiunilor inerente ale zilei şi unde, când şi când, aspectul general capătă accentele unui bazar din Balcani.

Constanţa, oraşul derapajelor de orice fel, de la cele politice, la cele instituţionale, care-l afectează pe cetăţean. Oraşul în care unul se scălămbăie pe sambadrom, iar altul, cu ochii la satrap, se declară scârbit de abisul frivolităţii. Constanţa e locul în care liderii au cultul propriei personalităţi, în vreme ce muritorii de rând învaţă din nou să stea, umiliţi, la coadă – deh, rămăşiţele sistemului totalitar – pentru ceea ce, de drept, li se cuvine. Că doar au plătit din buzunarul lor.

Fata asta frumoasă e exemplul reuşit al unei teledemocraţii mizere. Dansăm, pozăm, ne dezbrăcăm şi dăm lecţii de viaţă unor oameni care se întâmplă să doarmă uneori în cutii de carton.

Constanţa e locul în care istoria respiră la fiecare pas şi, ah, cât poate fi de frumos lucrul ăsta! Numai că, ghinion!, istoria nu face audienţă şi nici n-aduce voturi. Aşa că s-o lăsăm dracului în ruină, să lăsăm timpul, intemperiile, nesimţirea să producă ireparabilul. Ne va rămâne doar o consolare retrospectivă, căci suntem şi noi, uneori, doar martori comozi ai propriei noastre inerţii.

Dacă aş face un exerciţiu de imaginaţie aş „construi” o Constanţă în care compromisul n-ar mai fi marca înregistrată a fiecărei zile. Aş „ridica” un oraş în care liderii sunt oameni în exerciţiul demnităţii, nu şmecheri frustraţi, anchilozaţi în promiscuitate. Aş „desena” un oraş în care bătrânii nu s-ar mai camufla în adularea ipocrită a conducătorului pentru a primi, în schimb, umilinţă.

Aş anula această sterilitate culturală şi aş încuraja mediul artistic, îndeosebi pe tineri. Fiindcă mai ales ei pot scrie un alt scenariu pentru oraşul ăsta stătut, puţind a naftalină.

Îmi doresc o Constanţă care să nu mă mai doară, de care să nu-mi mai fie milă. Îmi doresc un oraş ca o prea frumoasă fată, departe de afacerile imobiliare cu clădiri din patrimoniul naţional, departe de batjocorirea culturii, de nesimţirea cronică. O Constanţa căreia să-i pot spune, firesc, mon amour.

Advertisements

Comments on: "Constanţa, mon amour" (4)

  1. […] unice, dar care nu par sa prezinte cine stie ce interes pentru cei carora ar trebui sa le pese. Continuarea pe blogul Adei {lang: 'ro'} Tags: ada codau Constanteanul a scris 8431 […]

  2. Un tablou, o descriere , cum nu se poate mai frumoasa si mai adevarata . Doar ca nu ai dreptate cu tinerii ;sunt cei mai inerti sau cei ce cauta doar avantaje . Studentii se miscau inca din 1968 , desii conditia de student ,era incomparabila cu cea de astazi ; erau poate singura forta , in afara muncitorilor de care puterea comunista se temea . Astazi?

  3. Like! si de data asta nu mi-l mai retrag!

  4. Vrajitorul Invizibil said:

    who cares… in a world dictated by cash

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: