10 ani. Mai vreau

Împlinesc, peste câteva zile, 10 ani de presă. Nu sunt mulţi. Nu sunt puţini. Dar sunt anii mei. Sunt micile, marile mele lupte. Într-o Constanţă pe care mi-am dorit-o mereu mai bună, într-o presă pe care am visat-o mereu mai aproape de interesul public, de omul de rând. Mai puţin umilă în faţa autorităţilor, a directorilor şi directoraşilor care se tot perindă prin fotolii prea înalte pentru ei. 10 ani de presă într-o Constanţă ca un carnaval, o mică junglă în Balcani, cu toate paradoxurile, cu toate nonsensurile posibile.

„Presa este…”. Completaţi spaţiile goale!

Retorica de aprozar. Aceasta pare să fie, în ultimul timp, direcţia dominantă a presei. Indiferent că vorbim despre televiziuni sau despre ziare. E drept, în televiziuni derapajele par să fie mai mari, ele fiind permanent alimentate de o menajerie de comici trişti, de o gaşcă de „băieţi buni”, unii dintre ei foşti informatori ai Securităţii, alţii doar tineri „diagnosticieni” ai momentului. Ei ştiu la orice oră, despre oricine, orice. Au dezvoltat anumite reflexe poliţieneşti şi dau senzaţia că practică o presă reacţionară. În realitate, este o presă nesimţită, în care s-au instalat prea mulţi lătrători fără convingeri, ignoranţi, dar zgomotoşi, profund pătrunşi de ura împotriva „sistemului”, a Guvernului, a vreunui ministru.

Dincolo de aceste derapaje, de replicile înveninate care fac audienţă, de manipularea grosolană, de abandonarea oricăror coordonate ce ţin mai mult sau mai puţin de o deontologie a breslei, presa momentului rămâne doar un instrument. Există, desigur, şi excepţii. Dar acestea din urmă sunt înghiţite, şi ele, de malaxorul economic şi politic. Atmosfera generală e aceea a unei agonii prelungite, a unei crize de moralitate, de valori.