"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

Posts tagged ‘job’

Suntem o sumă de ceruri

Atunci când aveam aproape cinci ani am înţeles – da, chiar am înţeles sincer, profund, cu bucurie – ce este iubirea. Nu iubirea cerută, cumva impusă de societate, de stereotipuri, de contexte, de conjuncturi, de ipocrizii, de instituţii. Ci iubirea fără de margini, fără limite. Iubirea fără cale de întoarcere. Adâncă, fericită, uneori dureroasă. Cea mai mare plăcere a mea era să îi răspund bunicii mele la întrebarea „Cât de mult mă iubeşti?”. Răspundeam gradual, aşa cum chiar ea mă învăţase, într-un joc de-al nostru, scornit de ea atunci când se chinuia să mă adoarmă la prânz: cât o furnică. Apoi, cât o căpşună. „Cât cerul te iubesc de mult, Buni!”. Era pentru mine, la vârsta aceea, superlativul. Este şi acum. Probabil de aceea obişnuiesc să mă întorc, destul de des, la cel mai frumos răspuns care a existat vreodată. În viu grai sau în scris, revin, la intervale relativ regulate, la acest „cât cerul te iubesc!”.

În goana noastră după diplome, burse, locuri de muncă, promovări, concursuri, credite bancare, rate, vacanţe pentru care economisim, uneori, trei ani, canapele, covoare şi biblioteci, uităm, poate (doar poate), de iubirea din noi. De iubirile din noi. N-ar fi, probabil, atât de grav, dacă în toată această fugă de stress, de nervi, de job-uri extrem de solicitante şi şefi imposibili, n-am uita, de fapt, de cerurile din noi. De cerurile pe care le-am iubit, pe care le iubim. Dezinteresat, total. Uneori, ca fraierii. Alteori, de norocoşi ce suntem. Cerurile care au fost de la început sau care au devenit, pe parcurs, parte din noi. Care ne-au definit, ne-au format, ne-au conturat. Cerurile care ne-au făcut, când şi când, să nu fim străini de fericire, de preaplin. Şi care, uneori, ne-au făcut să plângem isteric, cu muci, cu sughiţuri.

Cerurile mele sunt oamenii. Aceia care-mi sunt şi zi, şi noapte, cei care-mi cunosc cele o mie de frici şi cele câteva frustrări. Aceia care m-au crescut şi care încă mă cresc, care-au făcut din copilăria mea cel mai sigur ţărm la care m-aş întoarce mereu. Sunt, de fapt, suma cerurilor din mine, fără de care eu n-aş mai fi eu. Suntem o sumă de ceruri pe care, când şi când, le uităm suspendate în spaţiu şi timp, pentru că nu găsim nici ziua, nici ora potrivite pentru un telefon, un mail, un mesaj, o cremă de zahăr ars, nişte cartofi prăjiţi, un vin bun. Suntem cerurile pentru care nu mai găsim energia de-a le cuprinde. Şi, totuşi, totuşi… Dac-ar fi să cad, în cer aş vrea să cad, iar dac-ar fi să mor de fericire, din cauză de ceruri sper să fie.18788384_1364378770264687_1957770464_n (1)

Advertisements