Toată fericirea lumii

Nu auzeam nici „ia nămolu’ şi piatra de baie!”, nici „banane proaspete, bronzate”, nici despre porumb fiert şi gogoşi. Aşa ceva auzeai doar în Mamaia şi la Modern. Plaja Trei Papuci era încă virgină. Curată. Avea în ea ceva ce pentru mine ţinea strict de copilărie. Chiar şi de copilăria pierdută, fiindcă îmi imaginam, la şapte, opt ani, că toţi adulţii care vin acolo se întorc, de fapt, să-şi caute, să-şi retrăiască – chiar dacă parţial – copilăria. Copilăriile.

Făceam plajă zilnic, până la 12.00, cel mult 13.00. Reluam apoi după-amiaza. Eram cel puţin şase copii de pe Patriei. Uneori, în formulă completă, gaşca depăşea zece. Atunci când nu mergeam cu mama, cu Buna sau cu naşii la plajă, ci doar cu gaşca, eram întotdeauna stresată de faptul că trebuie să am grija de fratele meu mai mic, nu care cumva să „se ducă la apă prea mare”. Eu nu ştiam să înot. Nu ştiu nici acum.

Niciodată în viaţa mea n-am mai simţit, ca atunci, că o zi din vacanţa mare e lungă cât o viaţă. Că într-o zi din vacanţa mare stă concentrată toată bucuria, toată fericirea lumii. Că momentele, zilele, anii aceia n-or să se repete şi că or să rămână pentru totdeauna acolo. În copilăriile noastre.

Astăzi, plaja Trei papuci are, şi ea, şezlonguri şi beach baruri. Dar chiar şi aşa, plaja copilăriei mele rămâne, pentru mine, plaja perfectă.