10 ani. Mai vreau

Împlinesc, peste câteva zile, 10 ani de presă. Nu sunt mulţi. Nu sunt puţini. Dar sunt anii mei. Sunt micile, marile mele lupte. Într-o Constanţă pe care mi-am dorit-o mereu mai bună, într-o presă pe care am visat-o mereu mai aproape de interesul public, de omul de rând. Mai puţin umilă în faţa autorităţilor, a directorilor şi directoraşilor care se tot perindă prin fotolii prea înalte pentru ei. 10 ani de presă într-o Constanţă ca un carnaval, o mică junglă în Balcani, cu toate paradoxurile, cu toate nonsensurile posibile.

Nu mă număr printre pesimişti atunci când mă gândesc la mass-media. Da, cred că standardele au scăzut dramatic în privinţa calităţii oamenilor care lucrează în presă. Cred că discursul jurnalistic a derapat şi că, de prea multe ori, jurnaliştii şi trusturile de presă servesc agende ascunse. Dar cred, în egală măsură, că şi presa, ca multe alte domenii, trece prin crize, prin momente grele, prin redefiniri identitare. Nu m-am gândit niciodată că „presa moare”. Presa se schimbă, nu dispare. Din fericire, trăim în timpuri în care informaţia valorează enorm. Din fericire, trăim în timpuri în care informaţia corectă, valorificată la timp poate salva situaţii, poveşti, vieţi. Din fericire, va fi întotdeauna nevoie de jurnalişti, de specialişti în comunicare.

Nu m-am plictisit nicio clipă în presa din Constanţa. Nici n-aş fi avut cum în oraşul ăsta. Am lucrat unde mi-am dorit eu. Am muncit enorm, dar am făcut-o cu pasiune. Nu regret deciziile pe care am fost nevoită să le iau. Am adunat satisfacţii, oboseală, frustrări, bucurii. Am bifat, în cei 10 ani, trei ziare şi un post de televiziune. În fiecare loc de muncă am lăsat o parte din mine. De la fiecare loc de muncă am plecat mai bogată.

Împlinesc, peste câteva zile, 10 ani de presă. Mai vreau.