"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

Dorul din mine

ImageEpisodul 28

 

Astăzi am cărat dorul ăsta de parcă aş fi cărat un rucsac prea greu şi prea mare pentru mine, plin de cărţi. Le-aş fi dus în mâini, în palmele mele albe. Dar eu am mâinile mici, delicate şi n-aş fi putut. Aşa că le-aş fi purtat tot în spate, aşa cum îşi poartă o broscuţă ţestoasă carapacea. Ştii, dorul ăsta al meu e ca un cadou, ca un dar pe care nu mi l-am dorit, pe care nu l-am visat, pe care, iniţial, aproape că l-am refuzat. Mi-a fost lăsat în faţa uşii şi, vreme de câteva săptămâni (să fi fost, totuşi, luni?!?), l-am tot ocolit. Prea era frumos, prea era mai mult decât mi-am dorit. Mi se întorcea, într-un fel, urarea pe care o fac de ani buni oamenilor care locuiesc în sufletul meu: să vi se îndeplinească toate visele, chiar şi acelea pe care încă nu le-aţi visat. Aşa am simţit: că peste mine a venit un vis pe care nu îl visasem încă. Un vis venit lângă mine prea devreme sau prea târziu, dar care, totuşi, a venit.

La asta mă gândeam când am intrat în lift. Eram prea obosită ca să mai urc patru etaje. Am intrat în liftul ăsta împuţit, slinos. Liftul ăsta gri comunist, îmbâcsit, care pute a tutun. Liftul ăsta îmbibat de frustrările vecinilor mei. Liftul ăsta în oglinda căruia mi-am privit de-atâtea ori anii mei frumoşi, bucuriile, satisfacţiile şi neîmplinirile. Liftul ăsta pe podeaua căruia zac uneori gume de mestecat şi în care am urcat, acum, cu tot cu dorul meu. Este, deci, un transport mai greu.

Atâta doar că în seara asta, spre deosebire de celelalte seri, s-a ars becul din lift. Nu e beznă, căci pâlpâie, totuşi, o luminiţă. O fi, mă gândesc, lumina de criză. Aia de rezervă. Aia la care nu m-am aşteptat niciodată să meargă. Şi mă întorc spre oglindă şi-apoi din nou spre uşa pe care n-am închis-o bine. Şi, din nou, spre oglindă. Dar apăs înainte pe butonul cu numărul patru. Mi-e silă de buton şi de sutele de microbi lipite de el. Iar liftul începe să meargă. Îmi curge-n urechi muzica lui Ennio Morricone şi… Nu se poate, s-a oprit. Panică. Simt că respir greu, că lumina se face mică, dar mică de tot, se stinge, ba nu!, nu se stinge, totuşi. Simt că nu mai pot respira, că în curând o să înceapă să-mi curgă sânge din nas, aşa cum mi se întâmplă uneori în situaţiile de criză. Simt că mă sufoc, nu mă mai văd bine în oglindă. Îmi dau jos ochelarii de pe nas, şi-aşa nu-i mai suportam prea mult în seara asta. Îmi dau jos şi fularul, îmi deschid capsele de la geacă, nu mai pot să respir, e greu, e prea greu, simt că-mi arde faţa. Pe linoleumul din lift se plimbă, agonizând, un gândac. Mi-e frică şi mi-e scârbă. Nu-l mai văd… Unde, oare, s-o fi dus? Transpir rece şi-mi fac din mâini culcuş de lacrimi. Ce dracu’ m-a apucat să merg, totuşi, cu liftul? Nu puteam s-o iau pe jos? Nu puteam să rămân cu teama mea, cu gândul că sunt claustrofobă, cu gândul că un lift e ca o cuşcă, e ca o colivie, iar eu urăsc, ah, Doamne, cât urăsc coliviile?

Nu se aude nimic. Niciun vecin, niciun pas, nicio tuse, niciun oftat. Nu strănută nimeni, nimeni nu iese, nimeni nu intră. Şi e doar nouă seara. Îmi vine să ţip „ajutor!”, dar mi-e teamă. Teama că o să strig în gol, că o să strig degeaba, că oricum nimeni nu aude… Câte lucruri n-am făcut? Câte cărţi nu am citit încă? La câte porţi n-am avut curaj să bat? Câte desene se cer pictate de mine? Câte cadouri am refuzat din teamă c-am să ajung să iubesc? Şi-n câte dimineţi i-am făcut dorului loc lângă mine după o noapte în care am crezut că mă omoară? Câţi gândaci or fi trecut prin liftul ăsta? Şi câte mii de suflete străine? Nu se aude nimeni. Nu se aude nimic.

–       Merge? Spune, băi, merge?

 

–       Eu zic că da. Da’ nu ştiu sigur… Zic să-ncercăm. Ia vezi, bă!

 

–       Apasă, dă-i drumu’!

 

–       Dumneavoastră eraţi deci… Sunteţi bine? Am zis noi că a rămas careva-n lift… Sunteţi cam palidă. Sunteţi bine? Aţi stat ceva acolo…

 

–       Suntem bine, mulţumesc! Şi eu şi dorul meu.

 

 

–       Ţi-a plăcut? Hm?!? Fata asta seamănă un pic cu tine. Un pic mai mult, de fapt. Cu frica ta de lift, de întuneric şi de gândaci.

–       Îhm… Da… Mi-a plăcut un pic…

–       Dar?

–       Dar ce? Nu seamănă atât de mult…

–       Păi, nu…

–       Păi, nu… Fiindcă eu nu mă plâng de dorul meu. Fiindcă tu eşti dorul din mine.

–       Sunt, nu-i aşa?!

–       Ei, nu. Zic şi eu, aşa, să mă dau mare J. Eşti o mie de doruri în dorul meu.

–       Acum putem să mâncăm nişte zmeură? Sau vrei doar cafea?

–       Şi, şi. Cu dor să fie.

–       Cu dor, atunci…

 

 

Advertisements

Comments on: "Dorul din mine" (1)

  1. mi-a placut la nebunie!!! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: