"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

Episodul 20

Când şi când avea sentimentul că merge de prea mult timp. Că în anii din urmă a tot mers şi-a tot alergat şi-a tot obosit. Nu se mai oprea… Viaţa lui era ca un joc Lego care se construieşte şi reconstruieşte de mii şi mii de ori. Piesele alea colorate se schimbă mereu. Uneori, se schimbă între ele. Câteodată, sunt înlocuite. Piesele care părăsesc jocul, care ies din planurile arhitectului sunt oamenii care se duc. Bunicii, mătuşile copilăriei, prietenii care pleacă şi care nu se mai întorc vreodată. Sunt prăjitura Albă ca Zăpada, aşa cum o făcea Buna, jocul de-a baba oarba, „Raţele şi vânătorii“, „Nu te supăra, frate!“, uniforma prea apretată, care uneori zgâria, acuarelele, şorţuleţul purtat la orele de pictură, expoziţia de la nouă ani, vacanţele de vară, cărora le va duce pentru totdeauna dorul. Sunt toate zilele pe plajă, de dimineaţă până seara, atunci când nu simţi nici sete, nici foame. Poate doar dor. Lăsase zilele astea departe, în urmă.

Fuseseră înlocuite cu zile în care timpul devenise cel mai important personaj. Timpul care costă, care doare, care nu ajunge. Care vine la pachet cu angoase, cu frustrări, cu regrete. Cu ridicolul, cu penibilul. Cu nervii, cu încăpăţânarea, cu tendinţa de a ridica ziduri în jurul tău. Ca nu cumva să intre fluturii în tine, să facă lumină.

(Se temea că ea o să-l privească într-o dimineaţă cum doarme şi-o să-i descopere urmele pe care timpul i le lăsase în spatele urechilor. Detesta liniile alea pe care orele le sapă încet. Previzibil, dar neplăcut. Observase detaliul ăsta la cei mai în vârstă decât el. Ridurile din spatele urechilor. Bleah…)

N-ar fi ştiut să spună ce-i lipseşte acum. Sau unde vrea să plece. La ce adresă ar vrea să ajungă. Ce vis i-ar plăcea să viseze sau ce vârstă ar vrea să aibă din nou. Poate 20 de ani. Mai bine 25. 28? Dar n-avea decât 30 şi ceva. Iar anii ăştia îi păreau greu de cărat zilele astea. Să suporţi greutatea atâtor doruri… Şi, totuşi, avea un dor – nedor. Un dor care nu-i dor, dar care e mai dor decât toate dorurile. Fiul de patru ani şi-un pic al unui prieten îl întrebase dacă ştie cine e cel mai bogat om din lume. Dincolo de surpriza întrebării, ezită să răspundă câteva clipe pentru că… Nu s-a mai gândit mult, fiindcă omuşorul acela cu ochi în care parcă jucau licurici i-a oferit răspunsul: „Tatăl meu. Tatăl meu e cel mai bogat om din lume!“. „Aşaaaa? Da’ de ce?“. „Fiindcă are doi băieţi. Pe mine şi pe Alex“.

Oare i-ar fi plăcut să fie „cel mai bogat om din lume?“

Vroia înapoi zilele în care, pe plajă, nu-i era nici sete, nici foame. Poate doar dor.

Advertisements

Comments on: "Cel mai bogat om din lume" (1)

  1. […] adica cum se dau in fapt.Niste poze frumoase cu un apus de soare, vazut din insula ovidiu.Cel mai bogat, trist, om din lume.Incursiune in istoria orasului Constanta. Nu stiam ca in Constanta avem piata […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: