"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

Episodul 19

Se simţea, în ultimul timp, din ce în ce mai rău. Căderile de calciu deveniseră o constantă în lunile din urmă. Exact ca acum doi ani. Acum, însă, nu mai voia să meargă la doctorul ei. La niciun doctor, de fapt. La niciun cabinet, la niciun spital. Îi rămăsese-n minte replica unei bătrâne doamne: „la spital se merge ca să mori”. Iar ea nu voia să moară. Nu voia nici măcar să urce vreodată în ambulanţă. I se părea că maşina asta, ambulanţa, e o cutiuţă colorată şi gălăgioasă, care te conduce, sfidând toate regulile de circulaţie, spre moarte. Or, ea voia ca, sfidând toate regulile, chiar şi pe cele de circulaţie, să trăiască.

Era o prostie, ştia prea bine. Trebuia să meargă la un medic. La mai mulţi chiar. Dar nu voia. Frica. Oh, da, frica… O înghiţea. Se insinua lângă ea. O înghesuia în propriul ei corp. Ar fi vrut s-o dea afară, s-o gonească, s-o alunge, să scape de ea pentru se putea, într-un târziu, odihni.

De ce nu vrei să mergem la doctor?

De ce să „mergem” la doctor? Suntem bolnavi?

Eu nu sunt… Dar într-o zi o să se-ntâmple ceva… O să se-ntâmple să nu fiu lângă tine atunci când o să-ţi fie rău şi…

Ba nu! N-o să se-ntâmple… Sunt lucruri care nu „se întâmplă”. Nu totul stă sub semnul întâmplării.

Dacă ar fi fost posibil, ea ar fi semnat un act, un document prin care să specifice foarte clar că nu vrea să fie dusă la spital.

Dacă ar fi fost posibil, el ar fi vrut să se ducă dracului… Dar, na, nu se putea. Cum să-i scoată din cap toate prostiile astea? Cum să-i alunge teama asta ajunsă la paroxism? Nu exista niciun motiv de îngrijorare. Sau, poate… Dar nu, nu… Era prea tânără, prea necoaptă, prea crudă. Fructele crude nu cad din copaci. Doar alea prea coapte. Şi dacă, totuşi, într-o zi n-o să fie lângă ea? De cine se va rezema? Cine o va căra până la pat? Cine o să-i dea atunci pastilele, fiola de calciu? Cine o să cheme doctorul acasă, la cea mai dificilă, nesuferită pacientă? Cine-o să mai lase cerul purpură să intre pe geam? Şi cine-o să mai lase fluturii să zboare prin dormitor, ca apoi să adoarmă obosiţi pe perna ei? Cine-o să mai decojească sutele de cuvinte, milioanele de silabele? Şi cine o să pună soarele la locul lui, pe cer? Cine-o să spargă întunericul într-un miliard de cioburi, ca să-l transforme în ceva frumos? Şi cine-o să…

La spital te duci şi ca să trăieşti, nu doar ca să mori.

Ea nu s-ar fi dus dracului, dar s-ar fi împachetat frumos şi s-ar fi înghesuit într-o geantă mare. Ar sta acolo ghemuită, până ar ajunge la destinaţie. Undeva, aproape că nici nu conta unde. Aşa, ca să iasă din cutia de cadouri care părea că e viaţa ei, să înveţe să cânte la pian şi să sară cu paraşuta, să facă scufundări şi să se rătăcească, din nou, pe un aeroport. Ca să se-ntoarcă apoi în cutia ei de cadouri, unde cuvintele au fost curăţate de coajă.

Nu voia la spital.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: