Mulţumesc, My Lord!

M-am întâlnit cu el vineri dimineaţă, în mod cu totul neaşteptat. Seara, când am tras linie, ziua de vineri s-a dovedit a fi una proastă, cu nervi prea mulţi. El a fost, însă, frumoasa paranteză rotundă. Momentul magic al zilei. Cel încărcat cu vrajă, la care nici nu visasem. Porţia mea de bucurie necenzurată. Nesperată bucurie…

Ne-am întâlnit în faţă la Cazino. Întâmplător. Încă adormită, încruntată din cauza soarelui, nu l-am văzut iniţial. Abia ulterior l-am ghicit şi-am început să fug spre omul – spiriduş, omul culorilor mele care, de fapt, nu-s ale mele. Omul care s-a dedicat, în întregime, cu dragoste şi încăpăţânare, unei pasiuni care, uneori, (te) copleşeşte.

Am vrut să-l pup, acesta a fost impulsul. Însă el a făcut un pas înapoi şi, ca şi cu alte ocazii, s-a aplecat ceremonios pentru a-mi săruta mâna. „Domniţa Ada”, aşa îmi spune. Timid, modest, adorabil. Până la cer şi înapoi. Încă atât de energic la anii pe care-i poartă pe umeri, pe pânze. „Să-i spuneţi domnişorelei Violeta să mă sune, vă rog!”. „Îi spun, sigur că-i spun. Şi-o să vă facem o vizită”.

Ionel Mătăsăreanu este, pentru mine, pictorul de poveste. Omul de basm. Lordul rătăcit al anilor 2000. Întâlnirile cu el sunt rare, probabil că de aceea le preţuiesc atât de mult, de aceea îmi propun să le „fotografiez”, să le bag în sertarele memoriei mele. Fiindcă sunt, fără îndoială, de o valoare inestimabilă.

Ionel Mătăsăreanu este My Lord. Well, mulţumesc, My Lord!