"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

La Ionel Mătăsăreanu îmi doream să ajung de aproape un an. Vroiam să-l cunosc, să stau de vorbă cu el, să-i văd lucrările şi să-l rog să-mi dezvăluie câteva dintre secretele artei sale. La un moment dat am vorbit cu el la telefon, când m-a sunat la redacţie. După momentul acela am insistat şi mai mult. Nu direct, ci printr-o prietenă comună. Aproape că nu mai speram să-l cunosc vreodată pe pictorul constănţean când, pe 9 octombrie, m-a sunat prietena mea şi mi-a spus: „Ada, domnul Ionel te aşteaptă”. De puţine ori am fost atât de entuziasmată că voi cunoaşte pe cineva. De puţine ori am alergat aşa spre un om pe care-mi doream să-l cunosc.

Maestrul Ionel Mătăsăreanu nu mă lasă să-i spun „domnul Mătăsăreanu”, ci „domnul Ionel”. Pe parcursul celor câteva ore cât am stat de vorbă m-a corectat în mai multe rânduri: „Domnul Ionel! Aşa, Ionel!”. A trecut repede peste mărturisirea mea, cum că-mi face o deosebită plăcere să-l cunosc şi mi-a spus, cu o francheţe parcă desprinsă din cărţi: „Dar, vai! Eşti o fetiţă minunată! Trebuia să te fi primit de mai demult”.

În momentele acelea mă felicitam pentru faptul că am învăţat să am răbdare şi, de asemenea, pentru că am tot solicitat acest interviu vreme de aproximativ un an.

Domnul Ionel mă pofteşte în casa lui ca şi cum m-ar invita într-o poveste. Îmi spune că îşi visează lucrările în timp ce doarme. Ulterior, le dă viaţă, culoare, umbre.

De când pictaţi, domnule Ionel?

Ionel Mătăsăreanu: Pictez de la trei ani. Desenez, pictez, colorez… Încă mai am nişte lucrări de când aveam patru ani.

Maestrul intenţionează să expună, în a doua jumătate a lunii noiembrie, peste o sută de lucrări.

Un prieten mi-a spus, recent, că „nu poţi fugi de ceea ce eşti”. Când aţi simţit că pictura e drumul dumneavoastră?

I.M.: Nu ştiu dacă am simţit. Tatăl meu a pictat şi el. Şi fratele şi sora mea pictau.

Sunteţi, deci, o familie de artişti.

I.M.: (Zâmbeşte) Iar mama mea cânta la vioară. În studenţie, mă trezeam dimineaţa, la 3. Începeam cursurile la ora şapte. Dar înainte de a merge la facultate mă duceam la Gara de Nord şi făceam crochiuri acolo. Stăteam pe bancă şi făceam crochiuri din fugă. După vreo lună de zile Ciucurencu (n.r. – Alexandru Ciucurencu) a simţit şi mi-a zis: „Măi, tu ţi-ai întărit mâna. Ce-ai făcut?”. „Păi… Fac şi eu crochiuri, cum merg oamenii…”.

 

Ionel Mătăsăreanu a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Secţia Pictură. I-a avut profesori pe Alexandru Ciucurencu, pe Titina Călugăru, Ion Marşic, Corneliu Baba.

I.M.: Am făcut opt ani, în loc de şase. Am repetat doi ani: anul doi şi anul patru. Am fost bolnav cu stomacul.  Când m-au operat, medicii m-au întrebat: „Ce-ai mâncat, că intestine aşa curate n-am văzut în viaţa noastră?!?”. Zic: „Mămăligă şi cafea. Pe Lipscani”. Acolo serveam, dimineaţa şi după-amiaza, masa, că aveam bursă. Ne dădeau mâncare, dar mai modest aşa… Dimineaţa ne dădeau mămăligă şi cafea. De atunci n-am mai avut probleme cu stomacul.

Domnul Ionel e atent la fiecare gest de-al meu. Dacă-mi verific reportofonul, dacă îmi dau jos, când şi când, ochelarii, dacă scriu, ce anume scriu… Tresare când aude telefonul prietenei noastre…

Ce aţi fi făcut dacă n-aţi fi pictat? E o întrebare-clişeu, ştiu, dar mi-o asum.

I.M.: Ştiu eu?!? Cântam la vioară. Nu ştiu ce-aş fi făcut. Ţin minte că mergeam ore întregi prin grădină, la mama acasă, şi citeam. Citeam „Mizerabilii” lui Victor Hugo, citeam Tolstoi. Citeam câte cinci, şase ore prin grădină. Am citit mult.

Maestrul cântă şi acum la vioară. A cântat toată viaţa lui. Are aproape 82 de ani, dar susţine că nu s-ar da pe cineva mai tânăr. „Să spunem, de 30 şi ceva de ani, poate şi mai tânăr”.

I.M.: Mă simt bine, am tensiunea foarte bună. 12 cu şapte. Pe cuvântul meu!

Domnule Ionel, spuneţi-mi, vă rog, cine a văzut în dumneavoastră talentul? Cine v-a încurajat?

I.M.: S-a întâmplat în liceu. La liceu aveam expoziţie în fiecare an şi în fiecare an mi-au dat menţiune specială pentru pictură originală. Apoi, Ciucurencu îmi spunea: „Măi, Mătăsărene! Ţie n-am ce să-ţi mai spun! Tu ai ceva înnăscut în tine! Te las să lucrezi”.

Ionel Mătăsăreanu spune despre el că este un neo-romantic, dar şi că nu-i place nonfigurativul.

I.M.: Mie-mi place figurativul romantic. Sclipirile, luminile, contrastul dintre lumini şi umbre să ne ducă într-o lume transcedentală.

Domnule Ionel, ce vă inspiră?

I.M.: Ştiu şi eu cum e şi cu inspiraţia asta?!? Să vă spun foarte sincer… Mă trezesc, am paleta… Iau de acolo culoare, de dincolo culoare şi… fantasmagoric aşa… Şi, iată, văd că într-o oră şi ceva apare imaginea. E un secret mare de tot, pe care nici eu nu-l cunosc. Dar apare instinctiv. Adică se declanşează în mod instinctiv. Izvorăşte din… nu ştii ce.

Maestrul vorbeşte în continuu, cu entuziasm. Ochii săi albaştri par două mărgele care se joacă. Are gesturi energice şi vorbeşte neîntrerupt.

Spuneţi-mi, domnule Ionel, aveţi regrete?

I.M.: Nu, n-am regrete. Dar îmi pare rău că de foarte multe ori pe zi mă întreabă oamenii: „N-ai murit încă?”. Mă deranjează asta. Ei se miră că trăiesc. Şi eu n-am nimic, merg cum e glonţul. Fac duşul rece dimineaţa şi merg şi-mi beau cafeaua la „Vraja mării” sau la „On plonge”.

Cum vă place să beţi cafeaua?

I.M.: O beau şi dulce şi amară. Dar acum îmi place mai mult fără zahăr.

După un timp, adaugă: „Cafeaua se bea gândind-o”.

Gândind-o?

I.M.: Da, gândind-o. Mă gândesc la multe când îmi beau cafeaua. Văd cerul senin, conflictele atmosferice dintre nori, valurile, sclipirile, penetrabilitatea razelor, profunzimea apei. Văd sclipirile perspectivist. Una e sclipirea din ultimul plan, unde pătrunde raza solară şi alta este mai aproape de ochiul tău.. Acesta e unul din marile secrete ale artei. Nici eu nu LE cunosc. Dar le intuiesc.

Ionel Mătăsăreanu este originar din Oraviţa, acolo unde a trăit până la absolvirea liceului.

Maestrul este baptist, motiv pentru care a fost persecutat, spune el, toată studenţia lui.

I.M.: M-au persecutat la Institut. Strigau după mine: „Iezuitule! Iezuitule!”. Eu mă duceam la biserica baptistă şi cântam cu vioara.

Sunteţi credincios?

I.M.: Da, sunt. Ştiu cel mai lung psalm din Biblie. Psalmul 119. Are 176 de versete. „Prin poruncile tale mă fac mai priceput. De aceea urăsc orice cale a minciunii”. Unul mai puternic: „Când urmez învăţăturile tale, mă bucur de parcă aş avea toate comorile”. Nu-i tare?

 

Domnule Ionel, iubiţi Constanţa?

I.M.: Iubesc Constanţa, da. Iubesc marea dimineaţa, razele solare, iubesc sclipirile solare pe valuri.

 

Ce vă face fericit?

I.M.: Uite, şi acum sunt fericit, că sunt cu voi (n.r. – cu mine şi cu Violeta Pavelescu). (Râde). Fericit vă spun că sunt atunci când am pus câteva pensule, când ştiu că iese lucrarea. Merg şi văd răsăritul de soare, vin înapoi şi sunt liniştit.

Mulţumiri Violetei Pavelescu, fără de care acest dialog nu ar fi fost posibil.

Advertisements

Comments on: "Fericirea lui Ionel Mătăsăreanu. Interviu cu vrăjitorul culorilor" (5)

  1. Adela Marin said:

    Am avut onoarea sa-l cunosc pe domnul Ionel Matasareanu in anii 80, mi-a fost profesor in gimnaziu. Un om deosebit, sensibil si iubitor de oameni si de frumos. Toti elevii il iubeau!!!

  2. Frumos! 🙂

  3. Adriana D. said:

    Respect, domnule Matasareanu!

  4. Magnific, ireal!

  5. Oau! Am nimerit aici cautandu-l pe Google pe unul din cei mai inediti profesori avuti… ii doresc viata lunga si sper sa ma nimeresc la unul din localurile favorite in acelasi timp cu dumnealui!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: