"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

Oarecum tic-tac

Episodul 10

O enervau toate tic-urile şi toate tac-urile care se auzeau din holul de la intrare. Era singurul loc din casă unde a acceptat, totuşi, un ceas. N-ar fi ştiut să spună ce o doare mai mult: secundele care ticăie sau cele care tac? O ticăie sau o tac? Şi offf, tic-tac-ul acesta părea că nu se mai termină… Timpul macină, uneori incredibil de sadic, de încet, aşteptările, visele pe care le lăsăm dimineaţa pe faţa de pernă sau pe care le ascundem sub cearceaf… Seara, când ne întoarcem la ele, le căutăm cu teama ca nu cumva să fi dispărut, să se fi pierdut printre cutele lenjeriei de pat, printre zecile, sutele de minute în care mintea noastră ţese alte şi alte ambiţii, alte şi alte poveşti.

El plecase, din nou, cu prietenii lui, în Deltă. Ca să-şi reîncarce bateriile pentru o vară fierbinte, nebună, obositoare şi atât de sufocantă. Era vara la care ea visase în lunile de iarnă, vara din copilărie, atunci când orele se pierd una într-alta pe plajă. Vara aia cu nesomn, cu picioarele goale şi, chiar dacă e vară, reci, cu tălpile încreţite de la prea mult stat în apa sărată a mării.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac… Dacă tac prea mult? Dar dacă ticăi prea mult? Dar dacă, undeva pe drumul de la tic la tac, mă pierd? Sau dacă, totuşi, plec într-un fel de la tic şi ajung în alt fel la tac? În momentele astea auzea în minte corzile viorilor: la început liniştite, apoi trezite din somn, agitate, din ce în ce mai agitate, dansând pe note pe care ea nu le-a cunoscut niciodată, grave, şi mai grave, aproape nervoase…

Iar el… De fiecare dată când el lipsea de acasă mai mult de o zi ea avea sentimentul că, deşi îi lăsa spaţiul, oxigenul de care avea nevoie, lua cu el povestea. Povestea lor, nu a ei. Povestea lor cusută cu milioane de cuvinte, peticită cu silabe şi înnodată cu dor. O poveste de altfel destul de enervantă, cu paranteze rotunde, cu puncte, puncte, cu tăceri prea lungi, cu momente în care fiecare din ei se închidea în el. Îşi zideau cuvintele într-o muţenie care, deşi le oferea, pentru câteva zile, sentimentul odihnei, în final îi readucea în centrul evenimentelor mai obosiţi şi mai străini de ei.

El putea să tacă săptămâni întregi fără să facă un prea mare efort. Era aproape monosilabic. Nu făcea decât să umple pauzele şi golurile cu nişte litere alese la întâmplare. Şi asta fiindcă era nevoit să o facă.

Ea, în schimb, căuta în fiecare respiraţie, în fiecare gol, oricât de mic ar fi fost, în fiecare tresărire, un cuvânt. Dar nu orice cuvânt. Ci unul care să o ajute să construiască mai departe poveşti. Cu oameni, cu doruri, cu aduceri aminte, cu vacanţe, cu veniri şi plecări, cu reveniri, cu mâini care se caută, cu uitări, cu muzici care vin de peste ani… Era, în felul ei, agasantă. Obositoare.

El era oarecum descumpănit. Ea era… oarecum… Atât. Doar oarecum.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: