"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

Ordine, dezordine…

Episodul 6

Sunt grăbiţi, stresaţi… Preocupaţi. Se gândesc la salarii, la oferte de locuri de muncă, la şomaj, la rata de la bancă, la tusea de care nu mai scapă, deşi iau pastile şi beau siropuri de trei zile. Îşi aduc aminte de cine ştie ce factură neachitată, de rochia care trebuia luată de la croitor, pentru că ea trebuie purtată la nunta de sâmbătă, de invitaţii neonorate, de iubiţi niciodată iubiţi şi de poveşti fără început şi fără sfârşit… Oameni nervoşi, încruntaţi, fixaţi pe obiective de scurtă durată… Unii scuipă, alţii aruncă ţigările pe jos, stingându-le cu piciorul, într-o mişcare răsucit-apăsată… Pe caldarâm rămân insesizabile urme de tutun…  Nu le vede nici el acum, dar îşi imaginează cum arată… Ca nişte vârtejuri de vată vopsită în negru…

 

„Acelaşi eu şi totuşi altul”… Îi tot revenea în minte asta… Gerul ăsta nesuferit îi pătrundea în oase şi din cauza încordării îl durea coloana… În maşină nu se făcuse încă suficient de cald. Încă tremura… Încă îi venea să strige, să cheme, să plângă, să iubească fără porţie, fără raţie, fără reguli, fără angajamente, fără constrângeri… Încă îi venea să plece sau să se întoarcă…

Vroia să facă tot ce n-a făcut în anii lui frumoşi pe care nu i-a consumat la intensitate maximă, de care nu s-a bucurat îndeajuns. Vroia acum să recupereze, perfect conştient, nebunia anilor care se duc şi nu se mai întorc – ce clişeu ordinar, by the way! Ups, alt clişeu! – , vroia să obosească iertând, dar să ierte, să viseze mai departe de graniţe, dar să viseze, să alerge ca un nebun, dar să alerge…

O să ajungă acasă, acolo unde ea îşi bea cana de cacao cu lapte, citind ceva de Milan Kundera sau de Amy Tan sau poate Oz, absorbită, îndrăgostită de vreun personaj pe care, ca întotdeauna, speră să-l regăsească, măcar pe jumătate, în vreunul dintre oamenii din viaţa ei… Răcită, cu şosete groase, strănutând zgomotos, dificilă şi mofturoasă… Ce fir nevăzut, ce cuvinte nerostite, ce noroc, ce ghinion, ce străin sau ce prieten l-au legat de femeia asta care miroase mereu a flori de liliac? Femeia-copil pe care, uneori, se satură s-o crească… Ar vrea s-o lase jos, să meargă singură, să constate că baloanele imaginare pe care le ţine strâns în palmele mici n-or s-o ridice la cer…

Se făcuse verde… Îl claxonaseră multe maşini, îl înjuraseră mulţi şoferi… Mergea acasă… Acolo unde cuvintele se aşează în ordine-dezordine, ca să se lase pictate în culori care fură puţin din oamenii dragi pensulelor.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: