"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

 Episodul 5

Cum e atunci când îţi fuge pământul de sub picioare? Atunci când simţi că nu mai poţi să respiri, deşi plămânii tăi cer, cerşesc aerul? Atunci când dimineaţa, copilăria, viaţa ta se dărâmă după un telefon? “Vino acasă, a murit… “. E vocea de la celălalt capăt al firului, vocea care, blocată într-o durere fără margini, îţi spune că omul pe care îl iubeşti oricând, oricum, cu orice preţ s-a stins…

Nu-i aşa că simţi că nu e drept ? Că e prea devreme? Nu-i aşa că-ţi pare rău pentru faptul că nu i-ai spus niciodată, de fapt, cât de mult îl iubeşti? Cât de recunoscător îi eşti pentru omul care ai devenit? Nu-i aşa că ţi-ai fi dorit să-ţi vadă copiii încă nenăscuţi ? Nu-i aşa că te doare în capul pieptului, că-ţi vine să dai timpul înapoi, să alergi, să cazi, să te ridici din nou, şi din nou, şi din nou, exact ca atunci când erai mic, iar genunchii tăi erau, în timpul vacanţei de vară, plini de bube şi de julituri cauzate de atât de desenele tale căzături ? Să ieşi cu capul la suprafaţă, din apa caldă a mării, cu senzaţia plăcută că, uite !, respiri ?!? Încă respiri ! Iar soarele e sus, jucându-se obraznic, neobosit, pe pielea ta de copil fericit, lipsit de griji.

Atâta doar că acum scenariul e altul. Cuburile se aşează altfel. Tu nu mai respiri cum trebuie. Fiindcă faţa ta se comprimă într-un plâns care te urâţeşte – nu-i aşa că oamenii mari sunt urâţi atunci când plâng ? – , şi te sufoci cu lacrimi şi-ţi pare rău că n-ai spus « te iubesc cât cerul şi mai mult de-atât » atunci când ai simţit asta. Adică mereu.

Azi a murit bunica lui. Copilăria lui. Visele şi joaca. Trezirea cu alinturi şi deserturile-surpriză.

Dacă am putea să facem un pas înapoi am fi, oare, mai fericiţi ? Bunica lui ştia cât a iubit-o, cât o iubeşte încă.

La radio anunţă vreme deosebit de rece pentru această perioadă. A primit 15 mail-uri. Cafeaua a dat în foc…

Ea e încă aici… În inima lui strânsă în pumni… Bunicii rămân lângă noi chiar şi atunci când sunt departe. Ca nu cumva copilul din noi să uite să râdă…

Advertisements

Comments on: "Ca nu cumva copilul din noi să uite să râdă…" (3)

  1. Asa-i. Dar nu recunoastem dintr-o frica stupida de a nu fi renumiti oficial copii

  2. In momentele in care voi uita sa rad imi voi aminti ce ai scris tu si sigur voi zambi. Dar dorul de Mica mea draga tot nu se va stinge.

  3. @ Andreea:
    Dorul asta nu se stinge niciodata, stiu cum e…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: