"The notes you don't play are as important as the ones you do" – Miles Davis

Un zbor spre doruri

Episodul 2

Uneori… Uneori ura toate ploile lumii… Ura vremea asta mohorâtă, aproape bacoviană, ura noroiul de pe caldarâm şi aerul rece… Ura faptul că trebuia să se ridice din pat, să părăsească aşternutul liliachiu, cu parfum de magnolie… Îşi ura telefonul care suna isteric… Dacă ar fi avut un acvariu, l-ar fi aruncat în el… Desigur, asta în scenariile „nervoase”, căci dacă ar fi avut, totuşi, un acvariu, i-ar fi fost milă de peşti şi nu l-ar fi aruncat acolo, nu le-ar fi făcut asta…

Ura toate astea fiindcă îi era un dor nebun de soare, de dimineţile alea în care te trezeşti cu sete de lumină, acele dimineţi în care, oricât de devreme te-ai fi trezit, tot ai impresia că e deja târziu. Îi era dor de nisipul lipit pe picioare, de pielea lui bronzată, de nopţile calde, în care nu poţi dormi…

Dar în astfel de momente îi lipseau, de fapt, lucrurile esenţiale din copilăria lui. Şi nu atât lucrurile, cât oamenii. Oamenii care s-au dus şi pe care nu i-a putut înlocui. Oamenii aceia pe care îi iubea până la capătul lumii şi înapoi. Îi iubea în somn, în vis, în fericire, în suferinţă, îi iubea de departe sau de aproape, atunci, acum, întotdeauna. Bucăţile acelea de cer coborâte în ochii unor prieteni, firimiturile de soare din sufletul mătuşilor şi bunătatea dumnezeiască a bunicii… de astea îi era cel mai dor…

De oamenii care se duc şi nu se mai întorc… de ei îi era dor… Iar în dimineaţa asta chiar n-avea chef să se ridice din pat. Adora lenea dulce, somnul nepermis, graniţa dintre vis şi realitate… S-ar fi întors oricând în copilăria lui, ar fi revenit în orice moment pe tărâmurile în care surâsurile de copil erau în formă de ciorchine, în care totul era „pentru totdeauna” şi unde nimic nu părea să poată să alunge vreodată soarele, vara sau vacanţa mare.

Şi, totuşi… El era aici, acum. Iar vremea era asta: ploaie „londoneză”, trotuare gri, noroi şi picături reci de apă… Pic, pic, pic pe chipul lui privind încruntat cerul… Închise geamul şi reveni în pat… Îşi dorea să se viseze mic, alergând pe plaja copilăriei, cu zmeul în mână şi ţipând cât putea el de tare: „Zboaaaaaarrăăăă!!!”.

Şi zbură în dimineaţa asta spre dorurile lui…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: