Cuvintele au fost curăţate de coajă

Episodul 19

Se simţea, în ultimul timp, din ce în ce mai rău. Căderile de calciu deveniseră o constantă în lunile din urmă. Exact ca acum doi ani. Acum, însă, nu mai vroia să meargă la doctorul ei. La niciun doctor, de fapt. La niciun cabinet, la niciun spital. Îi rămăsese-n minte replica unei bătrâne doamne: „la spital se merge ca să mori”. Iar ea nu vroia să moară. Nu vroia nici măcar să urce vreodată în ambulanţă. I se părea că maşina asta, ambulanţa, e o cutiuţă colorată şi gălăgioasă, care te conduce, sfidând toate regulile de circulaţie, spre moarte. Or, ea vroia ca, sfidând toate regulile, chiar şi pe cele de circulaţie, să trăiască.

Calamităţi colorate

Să plouă cu fluturi,

să ne inunde venele

cu aripi…

 

 

Mulţumesc, My Lord!

M-am întâlnit cu el vineri dimineaţă, în mod cu totul neaşteptat. Seara, când am tras linie, ziua de vineri s-a dovedit a fi una proastă, cu nervi prea mulţi. El a fost, însă, frumoasa paranteză rotundă. Momentul magic al zilei. Cel încărcat cu vrajă, la care nici nu visasem. Porţia mea de bucurie necenzurată. Nesperată bucurie…

Ne-am întâlnit în faţă la Cazino. Întâmplător. Încă adormită, încruntată din cauza soarelui, nu l-am văzut iniţial. Abia ulterior l-am ghicit şi-am început să fug spre omul – spiriduş, omul culorilor mele care, de fapt, nu-s ale mele. Omul care s-a dedicat, în întregime, cu dragoste şi încăpăţânare, unei pasiuni care, uneori, (te) copleşeşte.

Ştii povestea aia cu fluturii?

Episodul 18

Auzi?

Îhm…

Dormi?

Nu… De ce?

Vroiam să-ţi spun ceva…

Spune-mi ceva…

Ştii povestea aia cu fluturii?

Nu, nu ştiu „povestea aia” cu fluturii…

În lumina unui bec puternic se zbăteau nişte fluturi. Ca şi cum ar fi fost orbiţi de lumină. Erau agitaţi, nervoşi. Efectiv se dădeau cu capul de bec. Cred că nu se aşteptau ca noaptea să-i găsească prinşi în camera cu geamul aproape închis. Captivi. Şi… ştii senzaţia aia de sufocare, claustrofobia, aerul care se termină încet, încet şi panica, oh, da, panica, semnele de întrebare? Dar până când? Dar de ce aşa?

Ca atunci când noi simţim că avem fluturi în stomac, dezlănţuiţi într-o furtună, într-o simfonie?

Jumătate

Un somn,

două somnuri,

o jumătate de vis.

Un vis,

două visuri,

o jumătate de tren.

Un tren,

două trenuri,

o jumătate întreagă.

…

În ora albastră
mă decupezi în
bucăţi de verde.

„Libertatea nu-i suficientă”

Interviu

Cristina Guseth vorbeşte despre ziarişti, ca despre oameni cu o bună aşezare în lume şi în ei, atâţia câţi mai sunt, despre profesionişti marginalizaţi şi despre ce a rătăcit presa din România. Directorul Freedom House România consideră că Guvernarea Năstase a rămas cea mai rea perioadă pentru presa românească postdecembristă, dar şi că, pentru actuala criză din presă, vinovaţi sunt şi ziariştii, pentru că nu-şi apară principiile. Un dialog cu Cristina Guseth despre ce am pierdut deja şi despre ce riscăm să pierdem de acum înainte în domeniul presei.

Raportul Freedom House privind libertatea presei, dat publicităţii în 2011 (n.r. – Freedom of the Press 2011: A Global Survey of Media Independence), situa România pe locul 87 în clasamentul global al libertăţii presei, după ţări precum Bulgaria sau Serbia. Pentru că se apropie Ziua Mondială a Libertăţii Presei, ar fi interesant să aflăm cum caracterizaţi dumneavoastră, în calitate de director al Freedom House România, starea actuală a presei autohtone. Este ea mai puţin liberă decât se spune că a fost în primii ani de după Revoluţia din ’89?

Cred că în anii imediat după 89 a existat un entuziasm şi o pasiune pe care nu o mai regăseşti azi; îmi aduc aminte că arhivam Revista 22, cred că aveam colecţia pe un an. Era un chef de citit ziarul care s-a atenuat mult în timp…

Drum de zahăr

Undeva, la jumătatea drumului,

tăcerea se sparge

în cuburi de zahăr.

Chestii de oameni mari

Episodul 17

Dacă ai fi trăit, primăvara asta ne-am fi uitat împreună la un film cu Alain Delon, cel care-ţi plăcea atât de mult. Dacă ai fi trăit, am fi ascultat până ni s-ar fi făcut greaţă Julio Iglesias, cel despre care obişnuiai să spui, glumind, că e iubitul tău. Am fi băut o cafea: eu, una tare, fără zahăr, tu una slabă şi dulce. Aşa cum mi-o făceai şi mie atunci când eram copil. Spuneai că am doar 14 ani şi că-s prea mic să beau cafea „de oameni mari”. De la problema asta izbucneau multe din certurile noastre. De cele mai multe ori eu câştigam şi-mi pregăteai cafeaua aşa cum îmi plăcea. Aşa o beau şi-acum.

Iar fericirea te ajunge din urmă

Episodul 16

De la petrecerea de aseară rămăseseră câteva baloane nesparte…

Îl durea capul. Senzaţia că cineva îi strânge tâmplele într-o menghină. Avea, nu ştia de ce, senzaţia de greaţă. Ea încă dormea. Îşi înfăşurase corpul în pătura kaki de lână şi părea că visează. Doar ea ştia ce.

Aseară, prietenul lui din copilărie îl întrebase: „Ce-ţi doreşti de la viaţă?”. „Fă un top 10!”. „Acum, repede! Dar după, …după să-mi spui, totuşi, dincolo de top zece, ce-ţi doreşti mai mult şi mai mult”. Bla, bla, bla… Nu i-a răspuns.